Teribila tragedie de la Maternitatea „Panait Sârbu“ din Bucureşti reprezintă – pentru a câta oară – o premieră dintre cele mai macabre în România ultimilor 20 de ani. Ancheta e în derulare, dar nu există propriu-zis suspecţi. Conducerea spitalului – aceeaşi de 23 de ani – a fost suspendată. Se caută şi se cer demisii, care nu vor exista, fireşte. Se discută despre cauzele care pot determina situaţia incredibilă, în care, în cadrul unei secţii de o asemenea importanţă, să nu fie alocată, într-o zi normală de lucru, lunea, decât o asistentă însărcinată cu supravegherea. Care, oricum, dacă ar fi fost prezentă la datorie, ar fi putut reduce considerabil amploarea unui scurt-circuit ce a evoluat în lipsa oricărei prezenţe adulte competente în dezastru. Indiferent de orice considerente de ordin material – salarii mici, reduse acum şi mai mult, supraîncărcare, volum de muncă mare etc. – nimic în lume nu ar putea explica sau, cu atât mai puţin, scuza indolenţa criminală şi lipsa oricărei urme de conştiinţă profesională la persoana care nu a fost acolo unde meseria ei îi cerea să fie.

E evident un şir de incompetenţe şi neglijenţe în detaliile care au condus la această tragedie. Cu toţii – electricianul care a improvizat instalaţia de aer condiţionat, persoanele care au recepţionat lucrarea etc. – au închis ochii, şi-au spus că merge şi aşa. Merge să bei un suc cu colegele de pe etaj câtă vreme bolnavii sunt uitaţi de toată lumea, merge să dai diagnostice pe bandă rulantă sau să bifezi ca doctor de familie listele de pacienţi pentru obţinerea subvenţiei. În maternităţi, lucrurile pot sta şi mai teribil, pentru că, uneori, asistentele procedează fin, lucrând pe „latura psihologică“ cu pacienta – lăuza, în speţă –, deja fragilizată fizic şi emoţional după naştere. Forumurile de profil sunt pline de poveşti care mai de care mai „luminoase“ despre ororile şi greşelile din sistemul sanitar. În urmă cu un an, un cotidian central lansase chiar un soi de serial despre „maternităţile groazei“, unde se strângeau poveşti care mai de care mai teribile despre experienţele femeilor în astfel de momente.

Iar maternităţile nu sunt singurele instituţii sanitare în care oamenii intră cu teamă crescândă. Spitalele din marile oraşe din provincie şi din Capitală funcţionează de mulţi ani la cote de avarie, lipsite de cele mai multe ori de materiale elementare. Şi chiar dacă ai „norocul“ să suferi de o boală pentru care există, prin miracol, tratament disponibil, te loveşti de indolenţa, reaua-voinţă sau, pur şi simplu, cinismul personalului medical de toate gradele. Doctori şi personal auxiliar deopotrivă. E adevărat că în viaţa reală profesia de medic nu se contruieşte ca într-un scenariu de serie televizată, că un pediatru nu poate fi un George Clooney ultracompetent, că apostolatul în medicină e, probabil, un concept desuet pentru multe generaţii de medici, nu numai pentru cele formate după 1989. Este limpede, de asemenea, că, într-un soi de reacţie de autoapărare, o persoană confruntată cu suferinţa şi cu moartea ca fapt cotidian tinde să-şi construiască o solidă carapace de cinism.

Şi totuşi... Medicii nu sunt toţi cinici, nu toţi dau diagnostice greşite, uneori asistentele în spital nu uită să zâmbească şi să-şi facă meseria pe care şi-au ales-o de bună-voie şi nesilite de nimeni.

Asemeni profesorilor care-şi fac meseria, deşi sunt prost plătiţi, pentru că nu pot altfel, asemeni funcţionarelor de la ghişeu care uneori chiar încearcă să te ajute şi o fac într-o manieră neagresivă – cazuri rare, dar confirmate de martori oculari –, asemeni multor categorii de bugetari care au avut măcar inteligenţa să realizeze că nu te răzbuni pentru neajunsurile sau nemulţumirile tale pe un alt confrate de suferinţă.

Clasificările şi generalizările sunt adesea pline de capcane. De aceea, atunci când preşedintele a spus, de pildă, că medicii din România sunt slab pregătiţi, furnizând şi un procent angoasant de diagnostice greşite, nu numai că a pus într-o situaţie proastă partea „bună“ a branşei, dar a comis, la nivel simbolic şi, de ce nu, politic, o mare eroare. Generalizările – pe branşe, pe bresle, pe meserii, pe categorii sociale, aruncarea anatemei în bloc pe una dintre aceste categorii, identificarea unui inamic în interiorul aceluiaşi corp social – sunt practici şi viziuni străine democraţiei.

Dar România este, din nefericire, din ce în ce mai departe de ideea unui stat democratic, nu numai din cauza „sistemului politic ticăloşit“, a „oligarhilor“ care-şi folosesc puterea financiar-economică pentru a cumpăra influenţa politică, ci şi pentru că, pe fondul acestui sistem, care a fost fondat în 1990 de Ion Iliescu şi cauţionat, prin complicitate sau neputinţă, după caz, de toate guvernările de după 1989, statul român a devenit un soi de extensie spongiformă, care nu reuşeşte să treacă la stadiul de vertebrată, nicidecum să funcţioneze de sine stătător, ca un organism cu organe specializate şi cu un sistem imunitar sănătos.

Aşa se explică imensa derută a majorităţii cetăţenilor care bat la poarta statului: spitale, şcoli, trezorerii, administraţii financiare, tribunale etc. cu certitudinea că, odată intraţi acolo, sunt norocoşi dacă mai scapă cu viaţă sau că, după judecată, nu pierd şi ce-au avut de drept. Ştiu că, odată intraţi, vor fi culpabilizaţi că vor să se vindece, că vor să recâştige ce-i al lor, că vor să le ofere copiilor o educaţie bună. Că vor, mai scurt spus, şanse egale. Evident, atâta vreme cât conceptul nu e asimilat pomenii de stat, care nu are, la rândul ei, multe în comun cu spiritul democratic.

Din păcate, România postrevoluţionară a fost şi ea ţinută la terapie intensivă fără supraveghere. A fost incendiată, abuzată şi zace acum precum un imens, grotesc domn Lăzărescu, în vreme ce medicii se ceartă în jurul ei. Toţi ar fi trebuit să aibă grijă de ea, dar nimeni nu o face. Şi această constatare nu denotă nici cinism, nici scepticism, nici fatalism sau alte „isme“. E mai mult o constatare amară, în faţa unei boli cronicizate care nu prea mai răspunde la tratamente.

Raluca Alexandreescu in Revista 22

Lucrurile nu stau asa bine inca, dar nici departe nu suntem. Desi in plina criza (nu pot si nu pot sa-mi explic de ce tocmai acum), vara asta avem de-a face poate cu cel mai vascos conglomerat de artisti de renume care s-a pravalit efectiv peste noi pana acum. Numai de ne-ar tine buzunarele.

Incalziti inca de la sfarsitul anului trecut de un George Enescu la fel de stufos, am intrat in noul an cu artilerie grea: eternul fericit Bobby McFerrin poate merita sa fie primul amintit, dupa care s-au perindat Chris Rea varianta senectute, Ten Years After varianta mumie, Jean-Luc Ponty, mamutii Haggard, toti picantizati cu ceva parca mai mult jazz decat pana acum, sub forma de concerte de sine statatoare sau de festivaluri (Sibiu, Bucuresti). Asta a fost sound check-ul final.

Deja am intrat in tumultoasa vara. Acum, in mai, i-am bifat si pe AC/DC (un concert exceptional dupa parerea criticilor specializati. Nu contrazic, doar aduc aminte de nivelul maxim oricum scazut al muzicii lor.), inca un Bregovic si inca un delicios Al Di Meola si inca un Buena Vista Social Club. A, si pe albitul, dar inca proaspatul (cel putin pentru noi) John McLaughlin.

Iunie a fost momentul de varf, totusi. Inceput chiar dintru-ntai cu un Paul Anka (care mie nu imi spune prea multe), urmat inde-aproape cu deja poate prea trecutul Bob Dylan care a fost, dar nu a fost ceea ce a fost odata ci a fost ceea ce este acum – un gust oarecum amar m-a bantuit dupa concertul lui. Iarasi Jarre, pentru cine nu s-a saturat. Apoooi, Eric Clapton si Steve Winwood care ne-au dat o veritabila lectie de profesionalism: muzica – natural – de o calitate remarcabila, sunetul de o claritate rar intalnita pe meleagurile noastre, atmosfera seducatoare, toate acestea au insumat o seara de 11 iunie exceptional echilibrata si euforica in acelasi timp. Un concert maret care dealtfel a reusit cu succes sa umbreasca un Elton John si un Aerosmith pe 7 carari care n-a reusit sa scoata prea mult in seara lui 18.

Apoi, Sonisphere. Pe toate gusturile, cu mici surprize placute (Accept, Volbeat), cu o Metallica careia se pare ca ii priesc mai mult ploile grozave. Pur si simplu se simt mai in elementul lor (fie ca ei considera la Budapesta sau la Bucuresti). Merita amintiti indeosebi Alice In Chains – istorici, publicul nu cred ca luase cunostinta de asta – si noul vocalist al lor ce pare sa il inlocuiasca de minune pe Layne Staley, pacat ca nu se descurca foarte bine si live. Personal mi s-au parut putin prea distorsionati, si-au pierdut evident claritatea de pe vremuri. Insa chitara lui Jerry Cantrell spun eu ca a fost o piesa veritabila a Sonisphere-ului.

Si iata-ne ajunsi fata in fata cu adevarata piesa de rezistenta a anului acesta, Rammstein. Cei sase care au speriat vestul cu ultimul lor album, Liebe Ist Fur Alle Da, au venit (in sfarsit!) si la noi. Impactul vizual, pe care si raposatul Michael ar fi invidios, a naucit publicul. In seara de 27 ale lunii iunie, toti cei aproximativ 30.000 de roackeri inciorchinati in fata Romexpoului au trecut peste orice fel de idei preconcepute legate de Rammstein (legate de nazism, sado-masochism, blasfemie etc., idei atat de frumos expuse si inflorate in aproape toate articolele romanesti care au tratat subiectul concertului Rammstein inainte si dupa si care pe mine m-au scarbit intr-un mod profund – mi se face greata si acum) si-au ridicat mainile cand Till Lindemann a spus “Mainile sus!”. Tot cei 30.000 au explodat cand steagul Romaniei a fost urcat pe scena de Flake Lorenz, acelasi care mai devreme fusese incendiat intr-o vana metalica si cand cei 30.000 au explodat iarasi. Aceeasi 30.000 s-au incalzit la flacarile care zburau din/pe/de pe/in scena si aceeasi 30.000 au reusit chiar sa se bucure la spuma de la controversatul “Pussy”. Au fost mai multe explozii in seara aceea, doar cei de la Rammstein au reusit sa-si pastreze calmul si sa se comporte impecabil – muzical si scenic. Vorbind de muzica, aceasta, pentru mine cel putin, a intrecut asteptarile, prestanta muzicala dovedindu-se impecabila, vocea aproape perfecta, chitarile, Schneider – toti in faimosul ritm “teutonic” si intr-o suflare – aceea a flacarilor. Un cumul de energie coplesitor, de neegalat si o muzica de necomparat au “ars”, dupa cum se spune, la Bucurestii care au facut astfel cunostinta (iarasi, in sfarsit!) cu o veritabila si inca in floare legenda.

In acest fel era sa uit de Massive Attack care nu puteau sa-si aleaga o zi mai proasta pentru concertul lor decat 27 – niste baieti cu o estetica muzicala inovatoare, potenta, care ar fi meritat si ei 30.000, ca la Rammstein asa cum Rammstein ar fi meritat 50.000 (printre altele am observat ca toata lumea era de parere ca a fost mai multa lume la Rammstein decat la Metallica desi numerele infirma drastic acest lucru).

In continuare stau la rand concerte care efectiv suna bine: Ciuc Summer Fest ni-i aduce pe Faithless, Gary Moore si pe savurosii Pink Martini cu muzica lor ce merita ascultata descult, Cranberries vor veni si ei. Recomand insa festivalul de jazz de la Gărâna – cautati pe net si o sa vedeti despre ce e vorba, asta daca numele Gărâna v-a indus in eroare. Privind si mai departe, intrezarim titluri ca Iron Maiden la Cluj-Napoca, Peninsula din Targu Mures, Guns N Roses sau Ozzy Osborne de la Bucuresti. Nu inteleg de ce fac publicitate cu atata timp in avans violonistilor astora care vad ca si-au facut un obicei (de care nu ma plang insa) de a trece pe la noi. In fine, Vanessa Mae o sa vina la Sala Palatului candva in toamna.

Tac acum, marturisind cat de greu mi-a fost sa scriu umilele cuvinte despre unii ca Clapton sau Rammstein si cat de putin cuprinzatoare le gasesc acum cand le recitesc, si las muzica sa vorbeasca in locu-mi.

Victor B.